A aparut, la editura Corint,

primul volum de versuri.

persoanele interesate imi pot lăsa mesaj pe blog

Întoarcerea zeilor

din ciclul:

"Cântece despre nimicnicia mea"

S-atâtea întrebări fără răspuns
Şi sufletul se zbate şi ne doare
Ca lacătul ce-a ruginit neuns
Şi cheia de nimic nu e în stare.

Şi dacă poţi un lacăt să descui
Sau poţi să sfarimi secretele lui groase
În sufletul plăpând de baţi un cui
Cum mai închizi ecouri dureroase?

Cât nu putem răspunde la-ntrebări
Şi-n univers rămân atatea taine
Nu vom putea cu circ şi cu serbare
Să încălzim un suflet fără haine.

Parcă mai ieri mă legăna bunica
Şi nu mai ştiu când a plecat şi cum.
Cu cât sunt eu mai vrednic ca furnica,
Când drumurile toate ne fac fum?

De-aceea zic, să-i mai lăsăm pe zei
În sufletele noastre să vorbească,
Căci tot mai dulce e nădejdea-n ei,
Amara neputinţa omenească.

Galaţi, 27 septembrie 1985

Iisus

Prea brusc ai încetat să mai exişti.
Prea brusc te-au scos, din nou, ca la paradă.
Asa sunt supermanii comunişti,
Nu se pricep decât la mascaradă.

Galaţi, 22 decembrie 1990

Statuia bunicului (Ion Opincă)

Cobor și urc ca-n somn; ce blând era bunicul,
Cu părul alb ca varul, cu fața pamântie,
Zâmbindu-mi trist și simplu, freca în palmă spicul
Și-mi săruta pe frunte o buclă castanie.

La umbră, sub căruță, pe-o margine de țoală,
Își mângăia cu ciudă o mână invalidă,
Și tot mușcând pe gânduri mustața lui pe oală
Rupea tăcut și simplu un boț de mămăligă.

Furnicile flămânde cutreierau grăbite
Ștergarul ros de vreme cu iz de praf și zer
Așa precum țăranii, flămânzi ca niște vite
Cutreierau cu ochii copaia din chiler.

Pe câmp porneau vârtejuri de colburi și de paie,
Iar ciutura fântânii, fierbinte și uscată,
Se legăna pe zarea de pâclă și văpaie,
Ca strania pendulă din inima-nsetată.

Iar când urcau nori rumeni din bălțile ascunse
Ca sa stropească câmpul cu ploi scăpărătoare,
El mă purta pe miriști, sub cer dezlănțuit
Furtuna să ne prindă râzând și în picioare.

Țăran viteaz și simplu cu palmele crăpate,
Cu fruntea ca o brazdă desprinsă de pământ,
Tu m-ai crescut în brațe pe țarini însetate
Și-am fost bătut ca tine de piatră și de vânt.

De-ai ști ce rău îmi pare c-ai părăsit ogorul
Când umbrele durerii au prins să se topească -
Dar nu-i nimic moșnege, tu ți-ai lăsat feciorul
Ce poartă-n piept, sub bundă, durerea strămoșească

Și toată ura sfântă care scrâșnea sub bici;
Iar dorul de mai bine, o dragoste nestinsă
Ca patima aceasta ce-o pun în vers, aici,
Tot de la tine-o are, bătrân cu tâmpla ninsă.

Prin aburii fantastici de soare și căldură
Văd fruntea ta cum urcă cuvântul să și-l spuie;
Țăranii-n sat te poartă în suflet și pe gură,
Iar eu peste ogoare văd alba ta statuie.