Bustul actorului Marcel Hârjoghe realizat de sculptorul Liviu-Adrian Sandu

 

 

Lupta cu ipocrizia

(Otomania -  Oto-mania)

 

Ai tras în ţeapă norul ce adapă putregai
Ni-s visele lucide ca spadele-n furtună
Şi de ne sorb speranţe că ne visăm pe cai,
E c-auzim trecutul cum răsună.

 

Dar ce e mai greu, ca jugul de greu,
E să arzi conştiinţe, copaci luminaţi
Cum cresc împrejur, cinstit vă spun eu,
Ipocriţi rafinaţi, să-i vezi cum se-ajută, cum critică toţi.

 

Când însă e vorba de faptă
Nu ştiu altceva, aceşti falnici netoţi,
Decât să pună-n mişcare rotiţe şi roţi,
Decât să înşface poama cea coaptă.

 

Iar tu, omule simplu, suflet curat
Cum de le rabzi, când vânează doar rang?
Eu, unul, riscând să fiu chiar de ei lăudat,
Râzând îi pun în al versului ştreang.

 

Căci mult mai rău e cel ce-ţi spune frate
Şi-ţi picură otravă în cetate,
Decât acel ce-ţi e duşman pe faţă
Şi lupţi cu el pe moarte şi pe viaţă.

Galaţi, 1966

 

 

A aparut, la editura Corint,

primul volum de versuri.

persoanele interesate imi pot lăsa mesaj pe blog

Întoarcerea zeilor

din ciclul:

"Cântece despre nimicnicia mea"

S-atâtea întrebări fără răspuns
Şi sufletul se zbate şi ne doare
Ca lacătul ce-a ruginit neuns
Şi cheia de nimic nu e în stare.

Şi dacă poţi un lacăt să descui
Sau poţi să sfarimi secretele lui groase
În sufletul plăpând de baţi un cui
Cum mai închizi ecouri dureroase?

Cât nu putem răspunde la-ntrebări
Şi-n univers rămân atatea taine
Nu vom putea cu circ şi cu serbare
Să încălzim un suflet fără haine.

Parcă mai ieri mă legăna bunica
Şi nu mai ştiu când a plecat şi cum.
Cu cât sunt eu mai vrednic ca furnica,
Când drumurile toate ne fac fum?

De-aceea zic, să-i mai lăsăm pe zei
În sufletele noastre să vorbească,
Căci tot mai dulce e nădejdea-n ei,
Amara neputinţa omenească.

Galaţi, 27 septembrie 1985

Iisus

Prea brusc ai încetat să mai exişti.
Prea brusc te-au scos, din nou, ca la paradă.
Asa sunt supermanii comunişti,
Nu se pricep decât la mascaradă.

Galaţi, 22 decembrie 1990

Statuia bunicului (Ion Opincă)

Cobor și urc ca-n somn; ce blând era bunicul,
Cu părul alb ca varul, cu fața pamântie,
Zâmbindu-mi trist și simplu, freca în palmă spicul
Și-mi săruta pe frunte o buclă castanie.

La umbră, sub căruță, pe-o margine de țoală,
Își mângăia cu ciudă o mână invalidă,
Și tot mușcând pe gânduri mustața lui pe oală
Rupea tăcut și simplu un boț de mămăligă.

Furnicile flămânde cutreierau grăbite
Ștergarul ros de vreme cu iz de praf și zer
Așa precum țăranii, flămânzi ca niște vite
Cutreierau cu ochii copaia din chiler.

Pe câmp porneau vârtejuri de colburi și de paie,
Iar ciutura fântânii, fierbinte și uscată,
Se legăna pe zarea de pâclă și văpaie,
Ca strania pendulă din inima-nsetată.

Iar când urcau nori rumeni din bălțile ascunse
Ca sa stropească câmpul cu ploi scăpărătoare,
El mă purta pe miriști, sub cer dezlănțuit
Furtuna să ne prindă râzând și în picioare.

Țăran viteaz și simplu cu palmele crăpate,
Cu fruntea ca o brazdă desprinsă de pământ,
Tu m-ai crescut în brațe pe țarini însetate
Și-am fost bătut ca tine de piatră și de vânt.

De-ai ști ce rău îmi pare c-ai părăsit ogorul
Când umbrele durerii au prins să se topească -
Dar nu-i nimic moșnege, tu ți-ai lăsat feciorul
Ce poartă-n piept, sub bundă, durerea strămoșească

Și toată ura sfântă care scrâșnea sub bici;
Iar dorul de mai bine, o dragoste nestinsă
Ca patima aceasta ce-o pun în vers, aici,
Tot de la tine-o are, bătrân cu tâmpla ninsă.

Prin aburii fantastici de soare și căldură
Văd fruntea ta cum urcă cuvântul să și-l spuie;
Țăranii-n sat te poartă în suflet și pe gură,
Iar eu peste ogoare văd alba ta statuie.

De-ar trăi azi Eminescu...

De-ar trăi azi Eminescu
Ar cădea-n extaz prin ode?
Sau Arhanghelul iubirii
Ar tuna și-ar fulgera?
Pace cu războiul zilnic
Dus de lungi miriapode
Ce ne calcă demnitatea,
Pace el n-ar încheia.

El e flacăra iubirii
Și a setei de dreptate,
Lira-i care mișcă pietre
E un paloș al mâniei.
Eu îl văd pe-o șa de munte
Ridicând cetăți și sate
Și chemând toți voievozii
La-mplinirea datoriei.

Glasul inimii curate
A poetului ce plânge
Înfioară stânci și codri
Și cutremură Carpații;
Prea ne-au umilit barbarii
Și-am vărsat atâta sânge
Să nu-și salte fruntea mândri
Toți copiii și bărbații.

De la Nistru pân` la Tisa
Nu mai e nimica verde,
Pân ` și bradul nostru falnic
E albit de viscol mare,
Dar e treaz în rădăcină
Dorul sfânt, - căci nu se pierde
Visul tău de libertate
Dacie nemuritoare!

El e flacăra iubirii
Și a setei de dreptate,
Lira-i care mișcă pietre
E un paloș al mâniei.
Eu îl văd pe-o șa de munte
Ridicând cetăți și sate
Și chemând toți voievozii
La-mplinirea datoriei.

Vino, Ștefan, Domn cel Mare
Și Mihai, o, bravul Domn,
Cantemir și Iancu, Țepeș,
Neamul tot sculat din somn,
Vino Decebal, Traiane
Cu urmașii voștri toți
ca să scape tot românul
Și de trântori și de hoți!

Să domnească limba noastră,
Datină și obicei,
Să nu fim străini în țară
Și stăpâni să fie ei,
Ei, ce fără pic de milă
Ciopârțiră România
Și vorbind de libertate
S-au întins mereu ca râia.

Trei culori, atât de sfinte
Pentru cei ce s-au jertfit
De la Domn pân` la opincă,
Tot poporul obidit
Ajunseseră străine
Chiar în propria lor țară,
Și în locul lor barbarii,
Un alt imn ne învățară.

Măi muntene, măi române
Din Moldova și Ardeal,
Doar uniți suntem poporul
Lui Traian și decebal!
Faceți iar Unirea Mare
Cea pohtită de Mihai,
Ca-ntr-o iarna cu mult soare,
Cu mult cântec și alai!

Suceava - în cadrul Muzeului de Istorie, 20 noiembrie 1988

Testament

motto:
"Ţipă pasăre şi om
Doamne, scapă-ne de om"
Marin Sorescu

De ce sunt dominat de silă
Şi-mi este scârbă să mai lupt?
Pretinşii care mor de milă,
Ca lipitorile m-au supt.

Aş fi putut, m-apasă glia
Să urc un munte, an de an;
Dar m-a rănit ipocrizia
Şi mi-am pierdut orice elan.

Chiar ciuma roz m-a scos în stradă
Şi aruncat printre străini
Sta ceru-asupra mea să cadă.
Pe frunte fulgerând un spin.

Şi mi-am dus crucea în tăcere
Şi ea era chiar trupul meu
Şi sufletul n-avea putere
Să-şi ducă trupul tot mai greu.

Şi-am început să bat spitale
Şi viaţa să mi-o plâng în pumni
Sunt stors de vlagă şi parale,
Client la casa de nebuni.

Ce sens e în prostia vasta
Şi dominată animal,
De urci eroic pe o coastă,
Sau călărit precum un cal?

De-s dominat acum de silă,
Şi-mi este scârbă să mai lupt,
E că pretinşi ce mor de milă,
Ca lipitorile m-au supt.

Şi dacă din această stare,
Să mă ridic n-oi mai putea,
Las aste versuri la altare
Să plângă... după moartea mea.

Scrisoarea XIII

Condamnăm la trecut, suntem orbi la prezent,
Viitorul promis de un veac e absent
Prin hățișuri mereu ne pândim, ne surpăm,
Adevărul decent n-avem guri să-l strigăm,
Am ajuns (n-am mai fi) manevrate păpuși,
Cioplituri după idoli ce se-ascund după uși,
Viața noastră prea scurtă și unică-n veci
E un fel de balon în picioare zevzeci,
Și mereu, și mereu, când prea lași, când sperjuri
Adevărul decent să-l șoptim n-avem guri,
Și fugim însetați înspre oaze pustii -
Până când disperați decădem în hoţii,
Până când nervii toți, încordați și aprinși
De coșmar și de boli ca în clești ne sunt prinși,
Și sfârșim prea lucizi, acuzați ca demenți
C-am tăcut și-am răbdat și-am fost vieții absenți.

Doamne, Tu, revoltat, dacă nu ne mai placi
De-ai făcut lumea Tu, de ce o alta nu faci? -
Și să fie cum vrei, și să-ți fie pe plac,
Și să-nceapă cu noi, cu alt chip, un alt veac,
Că prea mult un blestem, moștenit din părinți,
A udat cu orori ochii noștri cuminți,
Și-am fi vrut să trăim liniștit ca un pom,
Să uităm doar o zi ce înseamnă-a fi om
Într-un veac cum să spun, într-un veac ca acest
Când ajungi la spital ca un ultim protest.

Galați (internat la reanimare cardiologie), 23 iunie 1991

Adevărul

Se spune, se spune

Și de-atunci mult tare,

C-adevărul lumii,

Fu-ngropat în mare...

Și câți se-ncumetară

Să-l afle, să-l stie,

Nu mai au în viață

Nicio bucurie.

Valuri după valuri,

Trăsnete, furtuni

Bat mereu la poarta

Celor drepți și buni.