Scrisoarea XIII

Condamnăm la trecut, suntem orbi la prezent,
Viitorul promis de un veac e absent
Prin hățișuri mereu ne pândim, ne surpăm,
Adevărul decent n-avem guri să-l strigăm,
Am ajuns (n-am mai fi) manevrate păpuși,
Cioplituri după idoli ce se-ascund după uși,
Viața noastră prea scurtă și unică-n veci
E un fel de balon în picioare zevzeci,
Și mereu, și mereu, când prea lași, când sperjuri
Adevărul decent să-l șoptim n-avem guri,
Și fugim însetați înspre oaze pustii -
Până când disperați decădem în hoţii,
Până când nervii toți, încordați și aprinși
De coșmar și de boli ca în clești ne sunt prinși,
Și sfârșim prea lucizi, acuzați ca demenți
C-am tăcut și-am răbdat și-am fost vieții absenți.

Doamne, Tu, revoltat, dacă nu ne mai placi
De-ai făcut lumea Tu, de ce o alta nu faci? -
Și să fie cum vrei, și să-ți fie pe plac,
Și să-nceapă cu noi, cu alt chip, un alt veac,
Că prea mult un blestem, moștenit din părinți,
A udat cu orori ochii noștri cuminți,
Și-am fi vrut să trăim liniștit ca un pom,
Să uităm doar o zi ce înseamnă-a fi om
Într-un veac cum să spun, într-un veac ca acest
Când ajungi la spital ca un ultim protest.

Galați (internat la reanimare cardiologie), 23 iunie 1991